(SCROLL DOWN FOR ENGLISH)

Să ne întoarcem puțin în trecut. Ai 14 ani și vii de la școală. Ești puțin abătută, te macină un gând. Trebuie să le spui alor tăi că ai luat un 6 la engleză. Fix la engleză, unde credeai că te descurci bine. Te apropii de ușă, dar faci o pauză scurtă să tragi aer în piept și să îți aduni curajul să le spui. Știi că este prima întrebare pe care ți-o pun când ajungi acasă. Și știi ce întrebări vor veni pe urmă: dar X cât a luat? Dar el de ce a putut lua notă mai mare? Dar de ce nu te-ai pregătit mai bine? De ce ai ieșit în weekend cu prietenii în loc să înveți mai mult? Toate acestea în loc de: Îmi pare rău, văd cât ești de tristă. Cum să facem ca data viitoare să fie mai bine?

Astăzi, când greșești, când faci ceva mai puțin bine decât te-ai așteptat, cum reacționezi? Acum poate că nu îi ai pe părinți să te certe, să te rușineze. Dar ajungi să o faci tu. Pentru că în creierul tău s-a făcut demult legătura aceasta: am greșit, sunt proastă, nu am încercat destul, sunt vinovată pentru… Chiar și atunci când faci greșeli mărunte, ce cu siguranță nu îți vor afecta restul zilei. Răstorni cafeaua pe birou și primul tău gând este: „Vai, ce proastă sunt!” sau „Vai, cum pot fi atât de neatentă!”

Ceva din corpul tău îți spune să reacționezi așa când greșești. Sau când copilul tău greșește. Ești pe pilot automat și reacționezi din instinct când faci asta.

Copilul tău uită să își facă tema și reacția ta imediată este să îi spui cât de neresponsabil e.

Copilul tău scapă apă din pahar și reacția ta imediată este să îl cerți și să îi spui că la 5 ani ar trebui să se descurce mai bine.

Copilul tău sparge o vază și tu strigi la el „Uite ce ai făcut!”, „De ce nu poți să fii mai atent?”.

Dar vocea aceea parcă nici nu e a ta. Acea voce interioară critică pe care o auzi când greșești nu s-a născut din neant. Este ecoul vocilor care te-au crescut – părinții, profesorii, rudele care credeau că te ajută să devii „mai bun” prin critici și pedepse.

Creierul copilului funcționează ca un burete. Absorbe tot ce aude, iar dacă mesajul constant este că greșelile sunt ceva rău și că tu ești rău când greșești, acest pattern se înrădăcinează adânc. Și ajungi să perpetuezi același ciclu fără să îți dai seama, fără să vrei asta, nu din răutate, ci pentru că ai învățat că așa se corectează comportamentul.

Dar știința ne spune altceva. Criticile constante nu îmbunătățesc performanța pe termen lung, ci scad încrederea în sine, pot duce la teama de eșec, creează anxietate în jurul greșelilor. Iar atunci când învățăm lucruri noi FACEM GREȘELI. Așa că vom fi tot mai temători să încercăm lucruri noi. La fel și copiii noștri, care poate aud aceleași reacții.

Cum spui stop acestui ciclu?

• Fii conștient. Când realizezi că vorbești critic cu tine sau cu copilul tău, oprește-te și întreabă-te: „A cui voce este aceasta de fapt?”
• În loc de „Ești iresponsabil/rău/neatent/obraznic/împrăștiat!” (etichete negative, care nu fac decât să îi transmită copilului că nu se poate schimba) încearcă „Să vedem împreună cum poți să … data viitoare.”
• Știu că pare ciudat să îți vorbești cu voce tare, dar ajută să faci următorul lucru, promit. În loc de „Of! Mereu scap lucruri pe jos!” spune-ți „Am greșit, dar învăț din asta.” Copilul tău te urmărește mereu. Vede cum reactionezi la propriile greșeli, cum îți vorbești, cum te tratezi pe tine. Dacă tu îți arăți compasiune și înțelegere, și el va învăța să facă la fel.
• Oferă-ți răbdarea pe care ai fi vrut să o primești în copilărie și vei vedea cum copilul tău crește cu o voce interioară blândă și încurajatoare, nu una critică și aspră.

Dar să mai luăm o poveste drept exemplu:

O întâmplare din viața lui Ben, 5 ani

Mingea mea roșie e atât de frumoasă! O arunc în sus și o prind. O arunc din nou și… ops! A lovit ghiveciul. Pământul s-a împrăștiat peste tot, iar planta frumoasă a căzut pe podea.

Mama a alergat în cameră și a țipat la mine: “Ce ai făcut?! De câte ori ți-am spus să nu te joci cu mingea în casă?!” Fața ei era foarte roșie și părea foarte supărată pe mine. Mi-e frică când mama țipă așa.

“Ești un copil rău! Uită-te ce mizerie ai făcut!” a continuat ea. “Acum trebuie să curăț totul!”

Tata a venit și el și a zis cu voce tare: “Gata! Du-te în camera ta”. M-a luat de mână și m-a dus în cameră.

Acum stau singur pe patul meu și plâng. Eu doar mă jucam. Nu am vrut să fac nimic rău. În pieptul meu simt ceva care mă apasă și îmi e frică să ies din cameră. Poate că sunt într-adevăr un copil rău. Îmi doresc ca mama și tata să mă iubească din nou.

Când lucrurile merg bine

Mingea mea roșie e atât de frumoasă! O arunc în sus și o prind. O arunc din nou și… ops! A lovit ghiveciul de pe masă. Pământul s-a împrăștiat peste tot, iar planta frumoasă a căzut pe podea.

Mama a venit în cameră și a văzut ce s-a întâmplat. S-a uitat la mine și a zis blând: “Oh, nu! S-a spart ghiveciul. Ești bine, nu te-ai tăiat?”

“Văd că te jucai cu mingea. Mingile sunt pentru joaca afară, nu în bucătărie, pentru că aici sunt lucruri care se pot sparge.”

“Îmi pare rău, mama,” am spus cu puțină rușine în glas.

“Știu că îți pare rău, se mai întâmplă. Hai să curățăm împreună. Tu poți să aduni bucățile mai mari, iar eu mă ocup de cele mici, ascuțite.”

Am lucrat împreună și am curățat totul. Mama îmi explica de ce au nevoie plantele de pământ să crească, așa cum eu am nevoie de mâncare.

“Data viitoare, când vrei să te joci cu mingea, întreabă-mă mai întâi unde e cel mai sigur loc?” mi-a spus mama pe o voce caldă.

Am dat din cap: da. Știu că mama mă iubește chiar și când fac greșeli, și că mă poate învăța ce să fac mai bine data viitoare.

Aceeași situație, două reacții complet diferite. Prima poveste ilustrează cum reacțiile aspre pot lăsa un copil speriat, confuz și plin de rușine, în timp ce a doua arată cum empația și îndrumarea blândă îl pot ajuta pe copil să învețe într-un mediu sigur și iubitor. Din prima întâmplare copilul nu ar învăța decât că este rău dacă strică obiecte din casă. Dar din a doua reacție ar învăța cum să își repare greșelile și care sunt așteptările mamei despre joaca în casă cu mingea. Iar dacă se va mai întâmpla să facă o boacănă în viitor (acasă, la școală, în grupul de prieteni), oare în care din cazuri va îndrăzni să le spună părinților?

Nu am scris această postare ca să te rușinez dacă ai fi reacționat ca mama/tatăl din prima poveste. După cum am menționat, depinde mult de cum ai fost crescut/ă, ce ai auzit de la adulții din jur, dar și de mulți alți factori: cât de obosit/ă ești, cât de stresantă ți-a fost ziua până în acel punct, ce făceai când asta s-a întâmplat (de ex. dacă celălalt copil doarme și copilul mai mare sparge o vază, probabil că vei fi mult mai triggered și reacția ta va fi purtată de un val de emoții). Așa că fii blând/ă cu tine. Vor fi zile și zile. Important este să încerci. Pentru dacă este ceva cu care vreau să rămâi din acest articol este că GREȘELILE SUNT BUNE, DIN ELE ÎNVĂȚĂM. Nu putem evolua fără să facem greșeli. 🙂

What does your reaction to mistakes say about you (as a parent)

Let’s go back in time a bit. You’re 14 years old and you’re coming home from school. You’re a bit down, something is on your mind. You have to tell your parents that you got a 6 in English. You thought you were doing well in English. You approach the door, but you pause briefly to take a deep breath and gather the courage to tell them. You know it’s the first question they’ll ask when you get home. And you know what questions will follow: but what grade did X get? How come he got a higher grade? Why didn’t you prepare better? Why did you go out with friends at the weekend instead of studying more? All this instead of: I’m sorry, I can see how bummed you are. What could we do so you get a better grade next time?

Today, when you make mistakes, when you do something worse than you expected (even when you have very high expectations), how do you react? Now maybe you don’t have parents to scold you, to shame you. But you end up doing it yourself. Because in your brain, this connection was made long ago: I made a mistake, I’m stupid, I didn’t try hard enough, I’m guilty of… Even when you make small mistakes, which certainly won’t affect the rest of your day, let alone the rest of your life. You spill coffee on your desk and your first thought is: “Oh, how clumsy am I?!” or “Oh, how can I be so careless!”

Something in your body tells you to react this way when you make mistakes. Or when your child makes mistakes. You’re on autopilot and you react instinctively when you do this.

Your child forgets to do their homework and your immediate reaction is to tell them how irresponsible they are.

Your child spills water from a glass and your immediate reaction is to scold them and tell them that at 5 they should be able to handle it better.

Your child breaks a vase and you shout at them “Look what you did!”, “Why can’t you be more careful?”.

But that voice doesn’t even seem to be yours. That critical inner voice you hear when you make mistakes wasn’t born out of nothing. It’s the echo of the voices that raised you – parents, teachers, relatives who believed they were helping you become “better” through criticism and punishment.

A child’s brain works like a sponge. It absorbs everything it hears, and if the constant message is that mistakes are bad and that you are bad when you make mistakes, this pattern takes deep root. And you end up perpetuating the same cycle without realizing it, without wanting it, not out of malice, but because you learned that this is how behavior is corrected.

But science tells us something else. Constant criticism doesn’t improve performance in the long term, but reduces self-confidence, can lead to fear of failure, creates anxiety around mistakes. And when we learn new things WE MAKE MISTAKES. So we will become increasingly afraid to try new things. The same goes for our children, who might hear the same reactions.

How do you stop this cycle?

Be conscious of it. When you realize you’re speaking critically to yourself or your child, stop and ask yourself: “Whose voice is this really?”

Instead of “You’re irresponsible/bad/careless/scattered/clumsy!” (negative labels, which only tell someone they can’t change) try “Let’s see together how you can … next time.”

I know it seems strange to talk to yourself out loud, but it helps to do the following, I promise. Instead of “Oh! I always drop things on the floor!” tell yourself “I made a mistake, but I’m learning from it.” Your child is always watching you. They see how you react to your own mistakes, how you talk to yourself, how you treat yourself. If you show yourself compassion and understanding, they will learn to do the same.

Give yourself the patience you would have wanted to receive in childhood and you will see how your child grows up with a gentle and encouraging inner voice, not a critical and harsh one.

But let’s take another story as an example:

A Story from Ben’s Life, Age 5

My red ball is so beautiful! I throw it up and catch it. I throw it again and… oops! It hit the pot. The soil scattered everywhere, and the beautiful plant fell on the floor.

Mom ran into the room and shouted at me: “What have you done?! How many times have I told you not to play with the ball in the house?!” Her face was very red and she seemed angry at me. I get scared when mom shouts like that.

“You’re a bad child! Look what a mess you’ve made!” she continued. “Now I have to clean everything up!”

Dad came too and said in a loud voice: “That’s it! Go to your room.” He took my hand and led me to my room.

Now I’m sitting alone on my bed and crying. I was just playing. I didn’t want to do anything bad. In my chest I feel a knot and I’m afraid to leave my room. Maybe I really am a bad child. I wish mom and dad would love me again.

When Things Go Well

My red ball is so beautiful! I throw it up and catch it. I throw it again and… oops! It hit the pot on the table. The soil scattered everywhere, and the beautiful plant fell on the floor.

Mom came into the room and saw what happened. She looked at me and said gently: “Oh, no! The pot broke. Are you okay, did you get cut?”

“I see you were playing with the ball. Balls are for playing outside, not in the kitchen, because there are things here that can break.”

“I’m sorry, mom,” I said with a little shame in my voice.

“I know you’re sorry, these things happen. Let’s clean up together. You can pick up the bigger pieces, and I’ll take care of the small, sharp ones.”

We worked together and cleaned everything up. Mom explained to me why plants need soil to grow, just like I need food.

“Next time, when you want to play with the ball, ask me first where the safest place is?” mom told me in a warm voice.

I nodded: yes. I know that mom loves me even when I make mistakes, and that she can teach me what to do better next time.

The Same Situation, Two Completely Different Reactions

The first story illustrates how harsh reactions can leave a child scared, confused and full of shame, while the second shows how empathy and gentle guidance can help the child learn in a safe and loving environment. From the first incident, the child would only learn that they are bad if they break objects in the house. But from the second reaction, they would learn how to fix their mistakes and what mom’s expectations are about playing with the ball in the house. And if they happen to make another mess in the future (at home, at school, in their friend group), in which case would they dare to tell their parents?

I didn’t write this post to shame you if you would have reacted like the mom/dad in the first story. As I mentioned, it depends a lot on how you were raised, what you heard from adults around you, but also on many other factors: how tired you are, how stressful your day has been up to that point, what you were doing when this happened (for example, if the other child is sleeping and the older child breaks a vase, you’ll probably be much more triggered and your reaction will be carried by a wave of emotions). So be gentle with yourself. There will be days and days. What’s important is that you try. Because if there’s something I want you to take away from this article, it’s that MISTAKES ARE GOOD, WE LEARN FROM THEM. We can’t evolve without making mistakes. 🙂