(SCROLL DOWN FOR ENGLISH)
Există nenumărate tehnici de parenting pe care le poți memora, exersa și aplica. Poate chiar auzite de la experți în domeniu, psihologi, terapeuți, pedagogi, educatori parentali, autori, oameni care au experiență vastă de lucru în domeniu. Validarea emoțiilor, consecințele naturale, colaborarea pentru a ajunge la soluții, playful parenting – toate funcționează. DAR funcționează doar dacă le aplici în momentul potrivit, pentru copilul potrivit, în starea potrivită. De aceea teoria și viața reală sunt uneori atât de diferite.
Nimeni nu-ți spune (bine…vin eu și îți spun) că poți face totul „bine”, ca la carte, așa cum ai citit sau auzit… și tot să dai greș. Că poți folosi exact cuvintele oferite în exemplul dintr-o carte, spuse cu o voce calmă, chiar dacă te-ai coborât la nivelul copilului și ai făcut contact vizual – și să obții un țipăt mai puternic decât înainte, o reacție de 10 ori mai intensă. Nu pentru că tehnica e proastă, ci pentru că nu era momentul ei.
Copiii nu trăiesc emoțiile pe un grafic uniform. Unele zile le aduc un stres acumulat pe care tu nu l-ai văzut. Unele momente îi prind cu rezervorul emoțional complet golit: după ore petrecute la grădiniță fără tine (aici am un ghid gratuit despre asta), după un conflict cu un prieten, după o noapte prost dormită. Iar în acele momente, dacă intervii așa cum ți-a fost recomandat fără să citești starea reală a copilului poate face mai mult rău decât un simplu „Sunt aici dacă ai nevoie de mine”
Nu încerc să vă conving să renunțați la astfel de strategii. Dar folosiți-le ca pe unelte ce vă pot ajuta, nu le urmați robotic în speranța că ceva-ceva va face copilul să se liniștească. Un ciocan e o unealtă bună, dar nu îl folosești să strângi un șurub, oricât de bun ar fi ciocanul.
Mereu primul pas în orice situație dificilă cu un copil este să te întrebi: De ce are nevoie copilul meu acum? Iar tu îl cunoști cel mai bine, așa că vei putea să îți dai seama cât de repede crește intensitatea emoțiilor sale, dacă are nevoie de spațiu sau de contact fizic atunci când este copleșit, dacă intensitatea emoțiilor a devenit copleșitoare și nu te mai poate asculta (cortexul prefrontal este deja „offline”) și ce anume îl ajută să își regleze emoțiile: mișcarea, un pahar cu apă rece, vocea ta, o îmbrățișare, să lovească salteaua…
Aceste răspunsuri nu le găsești în nicio carte, ci le înveți din sutele de momente mici petrecute alături de copilul tău, din observare atentă, din greșeli proprii pe care le-ai analizat după ce s-a terminat furtuna.
După vreo 8 ani de lucru cu copiii de 1-6 ani, când am devenit mamă tot am făcut aceste greșeli: am încercat să aplic strategii care funcționau cu majoritatea copiilor de la grădiniță, dar care nu erau deloc potrivite pentru copilul meu: i-am validat emoțiile când era dysregulated, am intrat în lupte de putere când nu era momentul (pick your battles!), am vorbit și explicat când ar fi trebuit să tac și să aștept. Dar sunt recunoscătoare că am ocazia să învăț alături de ea.
Toți vom greși. Parentingul nu este menit să fie ușor. Am și prietene care sunt părinți deosebiți, își fac timp (și au și contextul potrivit) pentru copiii lor, citesc, se informează. Dar mi-au povestit următoarele:
- Fiica mea (7 ani) uitase să-și ia umbrela, deși i-am amintit de două ori. Afară ploua. Am decis să aplic „consecința naturală”, să o las să se ude puțin, să învețe. Numai că ea venise deja obosită de la școală, avusese o zi grea despre care nu-mi spusese nimic și momentul acela a transformat o lecție de responsabilitate într-o umilință. A plâns tot drumul acasă, nu de ploaie, ci pentru că s-a simțit abandonată exact când era deja la capătul puterilor.
- Eram în magazin, era târziu, fiica mea (4 ani) voia o jucărie pe care i-o promisesem pentru altă dată. Am intrat în negocieri: „Hai să găsim o soluție împreună, ce zici dacă…”. Ea nu mai putea procesa nicio soluție. Era flămândă și obosită. Orice propunere de-a mea părea că adaugă presiune. M-am oprit, am renunțat complet la negociere, am luat-o în brațe și am ieșit din magazin. Acasă, după ce a mâncat și s-a odihnit, a venit singură și mi-a spus că înțelege că nu putem cumpăra jucăria.
Poți citi tot ce există despre parenting conștient și tot vei da greș dacă tratezi fiecare interacțiune cu al tău copil ca pe un exercițiu de aplicat o tehnică.
Cea mai valoroasă abilitate pe care o poți dezvolta ca părinte nu este să memorezi strategii, ci să devii expert în copilul tău.
Să înveți să citești intensitatea emoțiilor lui înainte de a decide cum reacționezi. Să știi când e momentul de vorbit și când e momentul de tăcut.
Strategiile sunt doar unelte. Tu ești cel care decide dacă este momentul potrivit pentru una sau alta. Iar asta nu se învață din cărți, ci prin prezență și multe momente mici în care alegi să-ți observi copilul înainte să rezolvi problema.
Am vorbit despre acest subiect și multe altele într-un live pe Instagram: https://www.instagram.com/p/DVQnVkJDWpN/
When Experts’ Advice becomes the Problem
There are countless parenting techniques you can memorize, practise, and apply. You may have even heard them from experts in the field: psychologists, therapists, educators, parenting coaches, authors, people with vast experience working in this area. Emotional validation, natural consequences, collaborative problem-solving, playful parenting – they all work. BUT they only work if you apply them at the right moment, for the right child, in the right state. That’s why theory and real life are sometimes so different.
Nobody tells you (well… I’m here to tell you) that you can do everything “right,” by the book, exactly as you’ve read or heard… and still fail. That you can use the exact words from an example in a book, in a calm voice, even after getting down to the child’s level and making eye contact – and get a louder scream than before, a reaction ten times more intense. Not because the technique is bad, but because it wasn’t the right moment for it.
Children don’t experience emotions on a smooth, predictable curve. Some days bring them accumulated stress that you never saw coming. Some moments catch them with their emotional tank completely empty: after hours spent at kindergarten without you, after a conflict with a friend, after a badly slept night. And in those moments, intervening the way you were advised to – without reading your child’s actual state – can do more harm than a simple “I’m here if you need me.”
I’m not trying to convince you to abandon these strategies. But use them as tools that can help you, don’t follow them robotically hoping that somehow they’ll make your child calm down. A hammer is a good tool, but you don’t use it to tighten a screw, no matter how good the hammer is.
The first step in any difficult situation with a child is to always ask yourself: What does my child need right now? And you know them best, so you’ll be able to figure out how quickly their emotional intensity escalates, whether they need space or physical contact when overwhelmed, whether the intensity has become so overwhelming that they can no longer hear you (the prefrontal cortex is already “offline”), and what actually helps them regulate their emotions: movement, a glass of cold water, your voice, a hug, hitting a pillow…
These answers aren’t found in any book. You learn them from hundreds of small moments spent alongside your child, from careful observation, from your own mistakes that you reflected on after the storm had passed.
After about 8 years of working with children aged 1–6, when I became a mother I still made these mistakes: I tried to apply strategies that worked for most children at kindergarten, but which weren’t suited to my child at all — I validated her emotions when she was dysregulated, I got into power struggles when it wasn’t the moment (pick your battles!), I talked and explained when I should have been quiet and waited. But I’m grateful for the chance to learn alongside her.
We will all make mistakes. Parenting is not meant to be easy. I have friends who are wonderful parents – they make time for their children and have all the help needed, they read, they educate themselves. But they’ve shared these stories with me:
“My daughter (7 years old) had forgotten her umbrella, even though I reminded her twice. It was raining outside. I decided to apply the natural consequence – let her get a little wet, let her learn. But she had already come home tired from school, she’d had a hard day she hadn’t told me anything about, and that moment turned a lesson in responsibility into a humiliation. She cried the whole way home, probably not because of the rain, but because she felt abandoned exactly when she was already at her breaking point.”
“We were in a store, it was late, my daughter (4 years old) wanted a toy I had promised her for another time. I entered into negotiations: ‘Let’s find a solution together, what if we…’ She couldn’t process any solution anymore. She was hungry and tired. Every suggestion I made seemed to add pressure. I stopped, gave up on negotiating entirely, picked her up and left the store – with her screaming. At home, after she’d eaten and rested, she came to me on her own and said she understood we couldn’t buy the toy.”
You can read everything there is on conscious parenting and still fail if you treat every interaction with your child as an exercise in applying a technique.
The most valuable skill you can develop as a parent is not memorizing strategies, it’s becoming an expert on your child. Learning to read the intensity of their emotions before deciding how to respond. Knowing when it’s time to talk and when it’s time to be silent. When closeness helps and when space heals.
Strategies are just tools. You are the one who decides whether the moment is right for one or another. And that isn’t learned from books, it’s learned through presence and the many small moments in which you choose to observe your child before trying to solve the problem.