(SCROLL DOWN FOR ENGLISH)
Avem copii atât de inteligenți, îi vedem cum învață lucruri noi fără efort prea mare, în primii ani de viață învață limbi noi mult mai ușor decât o facem noi, adulții, învață să își pună hainele singuri, să numere, să cânte cântecele noi și lista poate continua, dar nu ați avea răbdare să citiți o listă atât de lungă. Dar probabil că ați da din cap aprobator, pentru că asta este realitatea.
Îi vedem pe copiii noștri și ne minunăm că pot învăța atât de repede și fără efort.
Și atunci ne întrebăm: De ce nu pot învăța atunci să nu își mai lovească fratele, să nu împingă un coleg atunci când nu i se dă o jucărie, de ce nu învață că nu este în regulă să o muște pe mama atunci când este nervos, sau să nu mai arunce cu jucăriile pe jos? De ce??
Dacă ești părinte pentru prima oară, cu siguranță că ți-au trecut astfel de gânduri prin minte, nu?
Dar vreau să îți explic de ce copiii au astfel de comportamente și de ce astfel de gânduri ale părinților îi blochează pe copii din a învăța cu adevărat ceea ce trebuie pentru a reacționa mai bine în viitor.
Pentru a înțelege această aparentă contradicție, trebuie să înțelegem mai întâi cum funcționează creierul copilului. Abilitățile pe care le-am enumerat mai sus – învățatul limbajului, număratul, îmbrăcatul, vorbirea – sunt abilități cognitive concrete, bazate pe repetare, observație și imitație. Creierul copilului este, într-adevăr, un burete care absoarbe informații fără efort în primii ani de viață, atunci când este liniștit, relaxat, sau când nu este preocupat de pericolele din jur. Dacă mai demult pericolul era reprezentat de animale sălbatice și supraviețuire, în zilele noastre orice poate fi perceput ca un pericol (chiar și când nu este un pericol): o privire aspră, tonul ridicat și frustrat al părinților, jucăria preferată luată din mână…orice duce la emoții greu de gestionat pentru un copil.
Emoțiile sunt copleșitoare pentru creierul unui copil mic, nu sunt concrete, nici ușor de deslușit. Când un copil de 2-3 ani își lovește fratele, împinge, te mușcă din frustrare, lovește cu piciorul de furie, aruncă jucării, sau nu se comportă conform așteptărilor într-un context dat, NU o face pentru că este rău, prost-crescut, sau obraznic. O face pentru că, pur și simplu, creierul lui nu are ÎNCĂ capacitatea de a procesa emoția puternică pe care o simte și de a alege o reacție mai potrivită. ÎNCĂ are nevoie de un adult să îl ajute să descifreze ce se întâmplă, din ce cauză, cum poate să își regleze starea interioară, ca ABIA APOI să poată învăța ceva și ÎN TIMP să ajungă să nu mai repete astfel de comportamente.
Creierul este deschis spre învățare doar atunci când nu este în starea galbenă sau roșie, in starea defensivă, reactivă, sau cum vreți să o numiți. Dacă vă interesează acest subiect, vă recomand următoarele resurse:
- Programul de parenting De la tantrumuri la înțelegere și cooperare
- Cartea Raising Kids with Big, Baffling Behaviours, scrisă de Robyn Gobbel
- Articole și cărți despre teoria polivagală a lui Stephen Porges
- Pachetul special Fără pedepse, realizat împreună cu Andreea Bădulescu
Imaginează-ți că emoțiile sunt ca niște valuri uriașe care vin dinspre ocean. Pentru noi, adulții, avem un dig solid – cortexul prefrontal dezvoltat – care ne ajută să oprim acele valuri, să le potolim, sau să le redirecționăm. Dar pentru copii, valurile emoționale sunt uneori atât de puternice, încât sunt capabile să îi înghită. De aceea au nevoie de adulți reglați emoțional (regulated) ca să îi facă să se simtă în siguranță (felt safety este termenul utilizat de psihologi).
Ceea ce ne spunem (chiar și în gând) când observăm comportamente nepotrivite afectează felul în care reacționăm în acel moment. Când ne punem întrebări precum “De ce nu învață o dată pentru totdeauna?”, “de câte ori trebuie să-i tot spun?”, sau “Ceilalți copii nu se comportă așa!”, transmitem copilului prin tonul vocii, prin limbajul trupului, prin energie un mesaj puternic: “Tu ești problema.” Dar trebuie să facem distincția între comportament și persoană.
Când un copil se simte astfel, intră în modul de supraviețuire. Sistemul nervos activează modul “luptă, fugi sau îngheață” (fight, flight, fawn, faint), iar învățarea devine imposibilă. Nu poți învăța când te simți amenințat, judecat, rușinat, sau înțeles greșit.
Schimbarea comportamentului la copii se produce în timp, prin limite clare și empatice, consecvență, repetare. Și poate cel mai important aspect: în momentele de conectare.
—
Dacă tot vorbim despre conectare, am creat un Calendar de advent mai…deosebit. De fapt, nici nu trebuie să îl folosiți în luna decembrie, ci oricând aveți nevoie de idei simple pentru a vă simți bine cu ai voștri copii.
Conține jocuri simple, câte unul pentru fiecare zi a lunii + multe altele, pentru ca tu să poți alege. Sunt mici momente de conectare cu micuții din viața ta, exact pauza de care ai nevoie într-o perioadă agitată precum luna decembrie.
Dacă ai achiziționat sau vei achiziționa ghidul pentru părinți Cum să ajungi la cooperare folosind joaca, vei primi acest calendar gratuit. La fel, dacă ai luat Pachetul Special Atașament și cooperare prin joacă. Trebuie doar să te loghezi cu emailul și parola alese de tine pe https://payhip.com/grumpydumpling/users/login
Pentru cei care își doresc să câștige acest calendar (pentru ei sau un prieten/o prietenă), am un GIVEAWAY! Trebuie doar să scrieți un email la ilinca@grumpydumpling.com în care să îmi spuneți ce vă doriți de Crăciun. Poate fi orice. 🙂
Why Kids don’t Learn to Behave as Fast as they Learn to Walk, Talk, or Do Other Challenging Things
Children are smart, we see how they learn new things almost effortlessly in their first years of life: they learn new languages much more easily than adults do, they learn to dress themselves, to count, to sing new songs and the list could go on, but you wouldn’t have the patience to read such a long list. But you’d probably nod in agreement, because that’s the reality.
We observe our children and marvel at how quickly and effortlessly they can learn.
And then we wonder: Why can’t they learn then not to hit their sibling, not to push a classmate when they don’t get a toy, why don’t they learn that it’s not okay to bite mom when they’re upset, or not to throw toys on the floor? Why??
If you’re a first-time parent, you’ve surely had such thoughts cross your mind, haven’t you?
But I want to explain why children have such behaviors and why such thoughts block children from truly learning what they need to react better in the future.
To understand this apparent contradiction, we must first understand how a child’s brain works: the skills I listed above – learning language, counting, dressing, speaking – are concrete cognitive skills based on repetition, observation, and imitation. A child’s brain is, indeed, like a sponge that absorbs information effortlessly in the first years of life, when they are calm, relaxed, or when they’re not worried about dangers around them. If in the past danger was represented by wild animals and survival, nowadays anything can be perceived as a danger (even when it’s not): a harsh look, the frustrated tone of a parent, a favorite toy taken from their hand…anything leads to emotions that are hard for a child to manage.
Emotions are overwhelming for a young child’s brain, they’re not concrete, nor easy to decipher. When a 2-3 year old child hits their sibling, pushes, bites you out of frustration, kicks in anger, throws toys, or doesn’t behave according to expectations in a given context, they are NOT doing it because they are bad, or spoiled brats. They do it because, quite simply, their brain does NOT YET have the capacity to process the strong emotion they’re feeling and to choose a more appropriate reaction. They STILL need an adult to help them decipher what’s happening, why, how they can regulate their inner state, so that ONLY THEN can they learn something and OVER TIME manage to avoid such behaviors.
The brain is open to learning only when it’s not in the yellow or red state, in the defensive, reactive state, or whatever you want to call it. If you’re interested in this subject, I recommend the following resources:
The book “Raising Kids with Big, Baffling Behaviours,” written by Robyn Gobbel
Articles and books about Stephen Porges’ polyvagal theory
Imagine that emotions are like huge waves coming from the ocean. For us adults, we have a solid dam – the developed prefrontal cortex – that helps us stop those waves, calm them, or redirect them. But for children, emotional waves are sometimes so powerful that they’re capable of engulfing them. That’s why they need emotionally regulated adults to make them feel safe (felt safety is the term used by psychologists).
What we tell ourselves when we observe inappropriate behaviors affects how we react in that moment. When we ask ourselves questions like “Why don’t they learn once and for all?”, “how many times do I have to keep telling them?”, or “Other children don’t behave like this!”, we transmit to the child through our tone of voice, through body language, through energy a powerful message: “You are the problem.” But we must make the distinction between behavior and person.
When a child feels this way, they enter survival mode. The nervous system activates the “fight, flight, fawn, or freeze” mode, and learning becomes impossible. You can’t learn when you feel threatened, judged, ashamed, or misunderstood.
Behavioral change in children happens over time, through clear and empathetic boundaries, consistency, repetition. And perhaps the most important aspect: in moments of connection.