(SCROLL DOWN FOR ENGLISH)
Acest citat sumarizează atât de bine ce ar trebui să facem noi părinții când ai noștri copii se confruntă cu o teamă, încât am decis să încep acest articol cu el: “A încerca să raționalizezi o frică sau să convingi un copil că nu ar trebui să se teamă, pe moment, nu este niciodată o strategie de succes. Când un copil simte frică, corpul lui răspunde la stres. În această stare de „sunt în pericol”, partea creierului responsabilă de gândirea logică se dezactivează pentru ca creierul să își poată concentra energia pe supraviețuire. Aceasta înseamnă că atunci când copilul tău percepe frică, raționalizând nu îi va oferi un sentiment de siguranță. Ce va ajuta copilul tău să se simtă în siguranță este să-ți simtă prezența; la urma urmei, singurătatea în frică este partea cea mai înfricoșătoare. Cu alte cuvinte, copiii au nevoie de mai puțină logică, mai multă conexiune.” – Becky Kennedy
Suntem părinți. Normal că nu ne dorim ca ai noștri copii să se teamă de câini, de vorbitul în public, de mersul cu mașina, de întuneric…Dar încercând să îi convingem că nu are de ce să le fie frică nu face decât să se simtă singuri cu aceste emoții. Dar înțeleg pe deplin de ce facem asta: vedem că copilul nostru se teme și instinctul ne spune: trebuie să-l liniștim, să-i arătăm că nu este nimic periculos, că suntem acolo să ne luptăm cu orice câine periculos sau monstru de sub pat. Dar această strategie este ineficientă.
Să înţelegem mai întâi ce se întâmplă în corpul și creierul unui copil când simte frică.
Copilul tău de 5 ani țipă speriat pentru că „e un monstru sub pat”. Tu te apleci, verifici, și începi să îi explici: „Vezi? Nu e nimic acolo. Nu există monștri. E doar imaginația ta.” Dar el nu se poate opri din plâns și tremură în brațele tale.
De ce? Pentru că în momentul în care un copil simte frică, corpul lui experimentează un răspuns de stres. Creierul intră în modul „sunt în pericol” – ceea ce știinţa numește răspuns de luptă sau fugă (fight or flight). În acest mod, partea logică a creierului – cortexul prefrontal – se „oprește” practic, astfel încât creierul să-și poată concentra toată energia pe supravieţuire.
Gândește-te la propriile tale experiențe. Dacă ai fi văzut o mașină venind spre tine în viteză, nu ai fi putut sta să analizezi viteza, distanța și dacă este chiar posibil să te lovească, ci ai fi sărit pur și simplu pe trotuar. Acelasi mecanism funcționează la copii, doar că sistemul lor nervos mai imatur poate fi declanșat de lucruri care adulților le par inofensive. Acum, ca adult, îmi dau seama că nu sunt monștri sub pat, dar am amintiri foarte clare de când eram mică și îmi făceam o barieră din plapumă, încât să nu mă poată prinde cu mâinile lor lungi de sub pat.
Să vă mai dau câteva exemple des întâlnite:
Un copil de 5-6 ani începe să plângă atunci când vede un câine pe stradă. Mama îi explică: „Dar e ținut în lesă, e cățelușul vecinului, l-ai mai văzut!”, dar copilul nu poate procesa aceste informații. Are nevoie doar de prezența calmă a adultului, ca să se poată liniști. Abia apoi va putea asculta argumentele.
Un copil de 4 ani refuză să doarmă singur și se trezește deseori speriat. Spune că are coșmaruri că îl vor prinde monstruleții de sub pat. Tatăl încearcă să-l convingă: „Ești mare acum, ești în siguranță în casă, am verificat peste tot.” Dar el continuă să simtă că e în pericol.
În toate aceste momente, raționamentul nu ajunge la destinație pentru că destinatarul – partea logică a creierului – nu e disponibil să primească mesajul.
Dacă logica nu funcționează, atunci ce funcționează?
Răspunsul e surprinzător de simplu: prezența ta calmă. Ce face ca frica să fie covârșitoare nu este doar pericolul perceput – este singurătatea în fața acelui pericol.
Cam așa ar arăta asta în exemplele de mai sus:
În loc de: „Nu e nimic de care să-ți fie frică, uite, e doar un câine mic!” Încearcă: Te așezi lângă copil, îl iei în brațe sau îi ții mâna. „Văd că ți-e frică. Sunt aici cu tine.” Respiri calm, prezent (neuronii oglindă îl vor ajuta pe copil să preia din calmul tău).
În loc de: „Nu fi ridicol, întunericul nu poate să-ți facă nimic!” Încearcă: Intri în cameră, te așezi pe marginea patului. „Simt că ți-e foarte frică acum. Rămân aici cu tine până adormi (sau dacă preferi îl inviți la tine în pat).” Poate pui mâna pe spate, poate cânți încet, poate doar stai în tăcere – tu știi cel mai bine ce îl liniștește pe copil.
În primele exemple adultul încearcă să schimbe experiența copilului. În a doua, îi validează experiența și îi oferi prezența calmă (nonjudgemental, fără să judece copilul). Sistemul nervos al copilului nu se calmează prin argumente logice – se calmează prin co-reglare cu sistemul nervos calm al unui adult de încredere.
Există încă un motiv pentru care nu ar trebui să încercăm să-i convingem pe copii să iasă din fricile lor: pierdem informații valoroase. Abordarea de genul „Iată de ce nu trebuie să-ți fie frică” se concentrează pe a-i oferi copilului o experiență nouă și diferită. Abordarea „Hmm, trebuie să fie ceva în spatele asta, spune-mi mai mult” se concentrează pe a înțelege experiența copilului tău. De exemplu, poate copilul căruia îi este frică de câini a văzut odată unul care aproape a mușcat un copil în parc, copilul care nu vrea să intre în piscină poate a avut o experiență neplăcută mai demult, când a fost cu bunica la bazin. Dacă adulții ar încerca să afle ce se ascunde în spatele fricii, ar putea să afle lucruri relevante. Frica ne dă informații. Când ne grăbim să o eliminăm, pierdem șansa de a înțelege cu adevărat ce trăiește copilul nostru.
Odată ce sistemul nervos se calmează (și crede-mă, se va întâmpla când simte siguranță, nu argumente), partea logică a creierului revine online. Abia atunci poți avea conversații despre strategii, despre diferența dintre pericol real și perceput, despre cum să gestioneze.
O carte drăguță despre nevoile copiilor atunci când le este teamă este Ce îmi trebuie când mi-e frică – de Tania Garcia. O găsiți la editura For You la reducere acum: https://editura-foryou.ro/ce-imi-trebuie-cand-mi-e-frica-tania-garcia
Tu cum reacționezi când copilului tău îi este frică? Ce îți dicrează instinctul să faci sau să îi spui?
Înainte de a încheia și a mă pune să stau întinsă și să mă uit la stand-up comedy, vă mai amintesc de faptul că TOATE pachetele speciale create împreună cu Andreea Bădulescu sunt la 50% reducere. Ele pot fi cumpărate și oferite ca și cadouri prietenilor dragi.
Adaptarea la grădiniță: E-bookul „Noțiuni introductive despre atașament”, cursul online „Tot ce trebuie să știi despre adaptarea copilului la grădiniță”, E-bookul „Somnul la grădiniță”, pachetul Yoga pentru părinți și copii
Fără pedepse: E-book: Programul de somn, perioadele de veghe și orele biologice de somn, curs online: Strategii pentru a gestiona comportamentele agresive, ghid PDF: De ce pedepsele nu funcționează și ce să faci în schimb, cursul Cum gestionăm cu blândețe situațiile dificile cu micuții noștri
Atașament și cooperare prin joacă: gridul Cum să ajungi la cooperare folosind joaca, Ebook Noțiuni introductive despre atașament, Calendar de advent – Conectare prin joacă (ce este potrivit nu doar pt. decembrie)
Pachet special pentru părinții copiilor de 0-3 ani: E-bookul Programul de somn, perioadele de veghe și orele biologice de somn, Un ghid practic pentru renunțarea blândă la scutece, cursul De la gângureală la…vorbăreală
Citește mai multe pe shop.grumpydumpling.com
Aaa! Încă ceva! Am creat o resursă gratuită pentru părinții ai căror copii urmează să înceapă grădinița, sau care au griji cu privire la readaptarea copiilor la grădiniță după vacanță. O puteți descărca de aici: https://shop.grumpydumpling.com/b/rutinagradinita
—
Kids and Their Fears
“Trying to rationalize a fear or convince a child they shouldn’t be afraid, in the moment, is never a successful strategy. When a child feels fear, his body is experiencing a stress response. In this “I’m in danger” state, the logical-thinking part of the brain turns off so that the brain can focus its energy on survival. This means that when your child is in fear mode, reasoning with them will not deliver a sense of safety. What will help your child feel safe is sensing your presence; it’s the aloneness in the fear, after all, that’s the scariest part. In other words, kids need less logic, more connection.” – Becky Kennedy
We are parents. Of course we don’t want our children to be afraid of dogs, of public speaking, of riding in cars, of the dark… But trying to convince them that there’s nothing to be afraid of only makes them feel alone with these emotions. But I completely understand why we do this: we see our children scared and instinct tells us: we need to calm them down, show them there’s nothing dangerous in sight, that we’re there to fight off any dangerous dog or monsters under the bed. But this strategy is ineffective.
Let’s first understand what happens in a child’s body and brain when they feel fear.
Your 5-year-old screams in fear because “there’s a monster under the bed.” You lean down, check, and start explaining: “See? There’s nothing there. Monsters don’t exist. It’s just your imagination.” But they can’t stop crying and are trembling in your arms.
Why? Because when a child feels fear, their body experiences a stress response. The brain enters “I’m in danger” mode – what science calls the fight or flight response. In this mode, the logical part of the brain – the prefrontal cortex – practically “shuts down” so that the brain can concentrate all its energy on survival.
Think about your own experiences. If you saw a car coming toward you at high speed, you wouldn’t be able to stop and analyze the speed, distance, and whether it’s actually possible for it to hit you – you would simply jump onto the sidewalk. The same mechanism works in children, except their more immature nervous system can be triggered by things that seem harmless to adults. Now, as an adult, I realize there are no monsters under the bed, but I have very clear memories of when I was little and I made a barrier out of my blanket so they couldn’t grab me with their long tentacles from under the bed.
Let me give you a few more common examples:
A 5-6 year old child starts crying when they see a dog on the street. Mom explains: “But it’s on a leash, it’s the neighbor’s puppy, you’ve seen it before!” but the child cannot process this information. They just need the adult’s calm presence to be able to calm down. Only then will they be able to listen to the arguments.
A 4-year-old refuses to sleep alone and often wakes up scared. They say they have nightmares that the monsters under the bed will get them. Dad tries to convince them: “You’re big now, you’re safe at home, we’ve checked everywhere.” But they continue to feel they’re in danger.
In all these moments, reasoning doesn’t reach its destination because the recipient – the logical part of the brain – isn’t available to receive the message.
If logic doesn’t work, then what does?
The answer is surprisingly simple: your calm presence. What makes fear overwhelming isn’t just the perceived danger – it’s the loneliness in the face of that danger.
This is roughly what that would look like in the examples above:
Instead of: “There’s nothing to be afraid of, look, it’s just a small dog!” Try: You sit down next to the child, take them in your arms or hold their hand. “I see you’re scared. I’m here with you.” You breathe calmly, stay present (mirror neurons will help the child absorb your calm).
Instead of: “Don’t be ridiculous, the dark can’t hurt you!” Try: You enter the room, sit on the bed. “I can feel you’re very scared right now. I’ll stay here with you until you fall asleep (or if you prefer, invite them into your bed).” Maybe you put your hand on their back, maybe you sing softly, maybe you just sit in silence – you know best what calms your child.
In the first examples, the adult tries to change the child’s experience. In the second, they validate the experience and offer calm presence (nonjudgmental). A child’s nervous system doesn’t calm down through logical arguments – it calms down through co-regulation with the calm nervous system of a trusted adult.
There’s another reason why we shouldn’t try to convince children to get out of their fears: we lose valuable information. The approach of “Here’s why you shouldn’t be afraid” focuses on giving the child a new and different experience. The approach of “Hmm, there must be something behind this, tell me more” focuses on understanding your child’s experience. For example, maybe the child who’s afraid of dogs once saw one that almost bit a child in the park; the child who doesn’t want to get into the pool may have had an unpleasant experience a while back when they went to the pool with grandma. If adults tried to find out what’s behind the fear, they might learn relevant things. Fear gives us information. When we rush to eliminate it, we lose the chance to truly understand what our child is going through.
Once the nervous system calms down (and believe me, it will happen when they feel safe with you), the logical part of the brain comes back online. Only then can you have conversations about strategies, about the difference between real and perceived danger, and how to manage fear.
How do you react when your child is afraid? What does your instinct tell you to do or say to them?