(SCROLL DOWN FOR ENGLISH)
Pentru a înțelege mai bine ce putem face atunci când copiii noștri vor să abandoneze o sarcină pentru că li se pare prea grea, sau pentru că li se pare frustrant procesul de învățare, să vorbim puțin despre două aspecte: mentalitatea de creștere (Carol Dweck) și zona proximei dezvoltări (Zone of Proximal Development – Lev Vygotsky)
Mentalitatea de creștere (growth mindset)
Mentalitatea de creștere este un concept psihologic dezvoltat de Carol Dweck, profesoară de psihologie la Universitatea Stanford. În studiile sale, Carol Dweck vorbește despre beneficiile unei mentalități de creștere, de ce și cum îi putem ajuta pe copiii noștri (și pe noi înșine) să ajungă să aibă o astfel de mentalitate, să nu rămână blocați într-o mentalitate fixă, rigidă (fixed mindset). Pe scurt, despre acestea:
1. Mentalitatea fixă (fixed mindset)
- are la bază convingerea că inteligența și talentele sunt trăsături înnăscute, fixe (te-ai născut bun la anumite lucruri și mai puțin bun la altele și nu poți face nimic pentru a schimba asta)
- persoanele cu această mentalitate evită provocările, renunță ușor și văd efortul ca pe ceva inutil (ce sens are să învăț la matematică dacă și așa nu voi fi niciodată bun?)
2. Mentalitatea de creștere (growth mindset)
- are la bază convingerea că abilitățile pot fi dezvoltate prin efort, învățare și perseverență
- aceste persoane îmbrățișează provocările, persistă în fața obstacolelor și văd eșecul și greșelile ca pe oportunități de învățare
Dweck a studiat timp îndelungat:
- Cum copiii și adulții răspund la eșec și provocări
- Impactul feedback-ului – a descoperit că laudele pentru inteligență ( Ce deștept/deșteaptă ești! Tu ești bun/ă la matematică.) pot promova mentalitatea fixă, în timp ce laudele pentru efort (Ai muncit din greu și se vede că ai progresat. La început nu puteai să faci X, dar acum uite ce ușor îți iese. sau Nu te-ai dat bătut când nu ți-a ieșit din prima.) încurajează mentalitatea de creștere
- Neuroplasticitatea – cum creierul se poate schimba și dezvolta prin învățare
Această teorie a avut un impact major în educație și în domeniul dezvoltării personale. Dacă vă interesează mai mult acest subiect, vă recomand cartea Mindset: Changing The Way You think To Fulfil Your Potential scrisă chiar de Carol Dweck (am adăugat un link către cartea în limba română, nu este afiliat).
“Unul dintre cele mai bune lucruri legate de mentalitatea de creștere este că dezvoltă o toleranță pentru învățare. «Toleranță pentru învățare» poate părea o expresie ciudată — învățarea este un lucru bun, deci de ce ar fi greu de tolerat? Trebuie să ținem cont că copiii noștri învață în fiecare zi, în permanență… și învățarea nu este ușoară. Vreau să vă imaginați o linie a timpului unde primul punct este «A Nu Ști» și punctul final este «A Ști». Tot spațiul dintre aceste două puncte este «Învățarea». Acest spațiu poate fi foarte inconfortabil, mai ales când suntem mai tineri. Adesea, oamenii se regăsesc în acest spațiu al învățării mai mult timp decât și-ar dori; este natural să ne dorim ca știința să vină deja, sau să avem impulsul de a ne retrage înapoi în confortul ignoranței, familiarului, unde nu trebuie să depunem efort sau să riscăm eșecul sau rușinea. Învățarea ne expune slăbiciunile și ne face să ne simțim vulnerabili. Ne cere să fim curajoși.” – Becky Kennedy, Good Inside
Învățarea este valoroasă, fără de ea nu am evolua, ci am stagna și nu ne-am atinge potențialul. Dar procesul în sine poate fi inconfortabil, uneori chiar frustrant, în special pentru copii.
Pornind de la citatul de mai sus din cartea Good Inside, am creat imaginea de mai jos. O puteți folosi chiar și cu cei mici (aș spune că de pe la 4 ani în sus), pentru a le explica de ce este bine să nu se dea bătuți. Atunci când lucrurile ni se par grele, poate chiar frustrante, este semn bun! Înseamnă că învățăm și că vom deveni mai buni la ceva. Acel disconfort vine din efortul mental susținut, din emoțiile care vin atunci când greșim în fața altora, sentimentul de vulnerabilitate când nu știm ceva (în special când cei din jurul nostru știu mai bine). Dar dacă nu am trece prin acea etapă, nu am fi capabili să învățăm lucruri noi.
—-
Poate că așa i-aș explica unui copil de 4 ani:
Știi când încerci să legi singur șireturile la pantofi? (sau orice exemplu relevant pentru acel copil) La început nu știai deloc cum să o faci. Acum înveți. Și uneori e greu și te enervezi puțin, nu-i așa? Asta înseamnă “a învăța” – drumul de la “nu știu” până la “știu”. Și pe drum, uneori: îți cam scapă șiretul, trebuie să încerci iar și iar, oate te simți puțin supărat sau frustrat că nu îți iese. Dar ghici ce? Copiii care sunt curajoși și încearcă în continuare, chiar dacă e greu, devin foarte buni la lucruri noi! Este ca atunci când ai învățat să mergi – cădeai jos, te ridicai, mai încercai. Acum alergi peste tot fără probleme! E în regulă să nu știi ceva. E în regulă să fie greu. Asta înseamnă că al tău creier învață lucruri noi, iar tu devii tot mai puternic/ă sau bine pregătit/ă.
—-
Învățarea autentică necesită răbdare cu noi înșine și acceptarea faptului că a fi acest proces este normal și sănătos, chiar dacă este inconfortabil, chiar dacă uneori ne simțim prost, simțim rușine, frustrare, neputință.
Fetița mea învață să cânte la chitară. Deși mereu am pus accentul pe simplul act de a cânta, pe proces și pe progresul ei, nu pe rezultat (cum a sunat cântecul per total), tot o văd cum se frustrează și îi vine să abandoneze totul când nu îi iese de la bun început. În momentele acelea, are nevoie de înțelegere, răbdare, poate de un pahar cu apă rece. Și ajută într-un fel că nu pot cânta la chitară, că nu îi dau sfaturi (deseori sărim în ajutorul lor cu sfaturi prea multe, nu-i așa? Nu din rea intenție, dar nu ajută.) Am încercat chiar să îi ofer oportunități prin care ea să îmi explice mie, ca să aibă ocazia să mă observe și pe mine trecând prin acest proces. Spun cu voce tare ce simt, cât de frustrant mi se pare, dar o las și să audă cum mă ambiționez și nu mă las până nu îmi iese.
Felul în care Becky Kennedy descrie învățarea ca pe un spațiu inconfortabil între două puncte m-a dus cu gândul la teoria lui Vygotsky despre zona proximei dezvoltări. Teoria Zonei Proximei Dezvoltări (ZPD) a lui Lev Vygotsky descrie diferența dintre ceea ce un copil poate face independent și ceea ce poate realiza cu ajutorul unui adult sau al unui coleg mai experimentat.
- Zona actuală – ce poate face copilul singur
- Zona proximei dezvoltări – sarcini pe care copilul nu le poate rezolva singur, dar le poate îndeplini cu îndrumare
- Zona prea dificilă – ce depășește capacitățile copilului chiar și cu ajutor
Vygotsky a observat că învățarea optimă are loc în ZPD, unde copilul are parte de provocări, dar este sprijinit și primește ajutor atât cât are nevoie. Adultul oferă suport temporar care se reduce treptat pe măsură ce copilul devine mai competent.
Când copiii se află în zona de învățare, este important să le oferim exact ajutorul de care au nevoie pentru a rămâne în sarcina dificilă și a nu o abandona. Nu trebuie să le rezolvăm problemele imediat, ca ei să nu mai simtă frustrarea, ci să le oferim puțin ajutor, iar pe măsură ce progresează să îi lăsăm pe ei să facă tot mai mult. Să vă dau un exemplu concret despre ce am făcut noi cu mersul pe bicicletă: am luat bicicletă fără pedale sau roți ajutătoare la început, ca fetița noastră să poată să exerseze și să simtă cum să țină ghidonul astfel încât să nu pice. Pe urmă, am trecut la bicicletă cu pedale, fără roți. Când a început să meargă pe ea, am ținut-o cu o eșarfă elastică în jurul pieptului, ca să o putem ridica atunci când pica și să o putem ghida înapoi înspre centrul ei de greutate. Țineam strâns de eșarfă. Pe măsură ce a prins curaj să pedaleze constant, am lăsat tot mai largă eșarfa, până într-o zi în care ne-a spus că vrea fără. Acest proces a durat vreo 2-3 zile, a fost frustrant și obositor pe alocuri, dar am observat și lăudat progresul și am încercat să dăm sfaturi cât mai puține. Am și inventat un cântecel pentru asta, dar nu îl voi mai pune aici că deja m-am lungit cu acest articol.
Învățarea reală se întâmplă în Zona proximei dezvoltări, acea zonă unde copilul:
- Nu poate reuși complet singur (ar fi frustrare totală)
- Nu poate face prea ușor (ar fi plictisitor, fără progres)
- Poate reuși cu sprijin adecvat (scaffolding)
Dar, așa cum a precizat atât de frumos Becky Kennedy, nu e suficient să plasezi copilul în ZPD (zona proximă de dezvoltare). Trebuie și să îl înveți cum să stea acolo, cum să tolereze confuzia, rușinea, greșelile, disconfortul – pentru că acolo are loc magia învățării. Un copil cu toleranță scăzută va fugi din ZPD chiar dacă task-ul este perfect ales. Un copil cu toleranță ridicată va căuta activ să se plaseze în ZPD, pentru că a învățat că disconfortul înseamnă creștere, achiziții noi.
Copiii voștri vor deseori să abandoneze sarcinile când acestea li se par prea dificile? Dar voi?
Eu trebuie să recunosc că încă mai am de lucru la acest capitol, în special când vine vorba de sporturi. Escalada a jucat un rol important în cultivarea unei mentalități de creștere. Dar despre asta probabil că voi vorbi în altă postare.
(IN ENGLISH BELOW)
To better understand what we can do when our children want to abandon a task because it seems too hard, or because the learning process feels frustrating, let’s talk a bit about two aspects: growth mindset (Carol Dweck) and the zone of proximal development (Lev Vygotsky).
Growth Mindset
Growth mindset is a psychological concept developed by Carol Dweck, a psychology professor at Stanford University. In her studies, Carol Dweck discusses the benefits of a growth mindset, why and how we can help our children (and ourselves) develop such a mindset, and not remain stuck in a fixed, rigid mindset. In brief, about these:
- Fixed Mindset
- Is based on the belief that intelligence and talents are innate, fixed traits (you were born good at certain things and less good at others, and you can’t do anything to change that)
- People with this mindset avoid challenges, give up easily, and see effort as something useless (what’s the point of studying math if I’ll never be good at it anyway?)
- Growth Mindset
- Is based on the belief that abilities can be developed through effort, learning, and perseverance
- These people embrace challenges, persist in the face of obstacles, and see failure and mistakes as learning opportunities
Dweck has extensively studied:
- How children and adults respond to failure and challenges
- The impact of feedback – she discovered that praise for intelligence (“You’re so smart! You’re good at math.”) can promote a fixed mindset, while praise for effort (“You worked hard and you’ve made progress. At first you couldn’t do X, but now look how easy it is for you.” or “You didn’t give up when it didn’t work the first time.”) encourages a growth mindset
- Neuroplasticity – how the brain can change and develop through learning
This theory has had a major impact in education and in the field of personal development. If you’re interested in this topic, I recommend the book Mindset: Changing The Way You Think To Fulfil Your Potential written by Carol Dweck herself (I’ve added a link to the book in Romanian, it’s not affiliated).
“One of the best things about a growth mindset is that it builds a tolerance for learning. ‘Tolerance for learning’ might sound like an odd phrase—learning is a good thing, so why would it be hard to tolerate? Keep in mind, our kids are learning all day every day . . . and learning isn’t easy. I want you to visualize a time line where the first point is ‘Not-Knowing’ and the end point is ‘Knowing.’ All the space in between those two points is ‘Learning.’ That space can feel very uncomfortable, especially when we’re younger. Often, people find themselves in this learning space longer than they want to be there; it’s natural to wish the knowing would just come already, or to have the urge to retreat back to the comfort of not knowing, where we don’t have to expend effort or risk failure or embarrassment. Learning exposes our weaknesses and makes us feel vulnerable. It requires us to be brave.” – Becky Kennedy, Good Inside
Learning is valuable; without it we wouldn’t evolve, but would stagnate and not reach our potential. But the process itself can be uncomfortable, sometimes even frustrating, especially for children, who are not able to see the benefits it can have for us in the future.
Starting from the quote above from the book Good Inside, I created the image below. You can use it even with little ones (I’d say from about 4 years old onwards), to explain why it’s good not to give up. When things seem hard to us, perhaps even frustrating, that’s a good sign! It means we’re learning and we’ll get better at something. That discomfort comes from sustained mental effort, from what we feel when we make mistakes in front of others, from the feeling of vulnerability when we don’t know something (especially when those around us know it better). But if we didn’t go through that stage, we wouldn’t be capable of learning new things.
Perhaps this is how I’d explain it to a 4-year-old:
You know when you try to tie your shoelaces by yourself? (or any relevant example for that child) At first you didn’t know how to do it at all. Now you’re learning. And sometimes it’s hard and you get a bit annoyed, right? That’s what “learning” means – the journey from “I don’t know” to “I know.” And along the way, sometimes: the lace slips away from you, you have to try again and again, maybe you feel a bit upset or frustrated that it’s not working. But guess what? Children who are brave and keep trying, even when it’s hard, become very good at new things! It’s like when you learned to walk – you kept falling down, got up, tried again. Now you run around everywhere without problems! It’s okay not to know something. It’s okay for it to be hard. That means your brain is learning new things, and you’re becoming stronger or better prepared.
Authentic learning requires patience with ourselves and accepting that this process is normal and healthy, even if it’s uncomfortable, even if sometimes we feel bad, feel shame, frustration, helplessness.
My daughter is learning to play guitar. Although I’ve always emphasized the simple act of playing, the process and her progress, not the result (how the song sounded overall), I still see her getting frustrated and wanting to abandon everything when it doesn’t go well from the start. In those moments, she needs understanding, patience, perhaps a glass of cold water. And it helps in a way that I can’t play guitar, that I don’t give her advice (we often jump to help them with too much advice, don’t we? Not with bad intentions, but it doesn’t help.) I’ve even tried to offer her opportunities where she explains to me, so she has the chance to observe me going through this process too. I say out loud what I feel, how frustrating it seems to me, but I also let her hear how I get motivated and don’t give up until I get it.
The way Becky Kennedy describes learning as an uncomfortable space between two points made me think of Vygotsky’s theory of the zone of proximal development. Lev Vygotsky’s Zone of Proximal Development (ZPD) theory describes the difference between what a child can do independently and what they can achieve with the help of an adult or a more experienced peer.
- Current zone – what the child can do alone
- Zone of proximal development – tasks that the child cannot solve alone, but can accomplish with guidance
- Zone that’s too difficult – what exceeds the child’s capabilities even with help
Vygotsky observed that optimal learning occurs in the ZPD, where the child is challenged, but is supported and receives as much help as needed. The adult provides temporary support that gradually decreases as the child becomes more competent.
When children are in the learning zone, it’s important to offer the help they need to persist with the difficult task and not abandon it. We don’t need to solve their problems immediately, so they no longer feel frustration, but to offer them a little help, and as they progress to let them do more and more. Let me give you an example of what we did with bike riding: we got a bike without pedals or training wheels at first, so our daughter could practice and feel how to hold the handlebars so she wouldn’t fall. Then, we bought a bike with pedals, without training wheels. When she started riding it, we held her with an elastic scarf around her chest, so we could support her when she fell and guide her back toward her center of gravity. We held the scarf tightly. As she gained the courage to pedal constantly, we let the scarf looser and looser, until the day she told us she wanted to try without it. This process took about 2-3 days, it was frustrating and tiring at times, but we noticed and praised the progress and tried to give as little advice as possible. We even made up a little song for it, but I won’t include it here because I’ve already gone on too long with this article.
Real learning happens in the Zone of Proximal Development, that zone where the child:
- Cannot succeed completely alone (would be total frustration)
- Cannot do it too easily (would be boring, without progress)
- Can succeed with adequate support (scaffolding)
But, as Becky Kennedy so beautifully noted, it’s not enough to place the child in the ZPD (zone of proximal development). You also need to teach them how to stay there, how to tolerate confusion, shame, mistakes, discomfort – because that’s where the magic of learning happens. A child with low tolerance will flee from the ZPD even if the task is perfectly chosen for their abilities. A child with high tolerance will actively seek to place themselves in the ZPD, because they’ve learned that discomfort means growth, new acquisitions.
Do your children often want to abandon tasks when they seem too difficult? What about you?
I have to admit that I still have to work on this myself, especially when it comes to sports. Bouldering and rock climbing has played an important role in helping me cultivate a growth mindset. But I’ll probably talk about that in another post.