Am cunoscut-o pe Oana pe Instagram, în urmă cu un an-doi. Mi-aș fi dorit să fi fost în urmă cu cinci ani, când am devenit eu mamă. Veți vedea și de ce, citind interviul cu ea.
Hai să începem cu o scurtă introducere: cine ești, ce faci, despre ce scrii?
Sunt Oana. Mamă de băieţi, soţie, jurnalist şi creator de conţinut. Mi-a plăcut mereu să scriu, să spun poveşti şi să citesc mult. M-am îndrăgostit de cuvinte încă de când le-am descoperit în şcoală. A fost cumva firesc să urmez Facultatea de Jurnalism şi să lucrez în presă. Simt că altceva nu ştiu să fac.
Rolul de mamă mi-a dezvăluit o lume nouă despre care habar n-aveam. O lume plină de poveşti şi de emoţii de tot felul. O lume oarecum ascunsă, pentru că la suprafaţă nu se vorbeşte atât de des şi de mult despre provocările maternităţii şi ce presupune rolul de mamă în societatea actuală. Aşa că am început să scriu şi să vorbesc deschis şi despre lucrurile considerate poate ruşinoase sau tabu din viaţa unei mame. De la furie, la depresie şi faptul că uneori ne e teribil de greu.
Ce te-a făcut pe tine să scrii despre aceste aspecte?
Şocul pe care l-am avut când am devenit mamă. Nu mă aşteptam să fie uşoară această etapă, însă nici atât de complexă şi plină de nuanţe. Trăim vremuri ciudate în care societatea pune presiune pe mame indiferent de alegerile pe care le fac. Ajungi să trăieşti constant cu teama că ai greşit, că nu eşti o mamă bună, că nu îţi creşti copilul cum trebuie şi că eşuezi şi în carieră, şi în căsnicie. Orice subiect e o mare dezbatere şi o luptă de putere. De la naştere, hrănit, la somn, haine, screen time. Orice subiect dă cu tine de pământ indiferent de alegeri.
În cazul meu, după mai multe şocuri legate de maternitate (o naştere grea, un bebeluş hipersensibil, izolarea) am ajuns în depresie postnatală. A fost o formă moderată, însă chiar şi aşa moderată m-a consumat şi m-a măcinat aproape un an de zile. M-am gândit că poate nu sunt singura, simţeam cumva că mamele suferă în tăcere. Şi am început să scriu.
În urmă cu câțiva ani ai creat Clubul Mamelor Furioase. Ai putea să ne povestești despre asta?
Un simptom al depresiei postnatale poate fi furia. Eu am avut mari probleme la acest capitol şi când îmi amintesc de acea perioadă, parcă nu eram eu, parcă ies din propriul corp şi mă uit la altcineva în acele amintiri. Când vorbesc de furie, nu mă refer faţă de copil, ci la faptul că mă lua pe sus în discuţiile cu soţul meu, din lucruri mărunte, din cauza suprastimulării, rutinei. Mă cuprindea un val incontrolabil de furie şi aş fi fost în stare să dărâm casa, dar nu am făcut-o. Dar nici departe nu am fost.
M-am simţit defectă şi rea până când, întâmplător, am descoperit un articol din străinătate despre furia mamelor. A fost atât de liniştitor, cumva, să descopăr că nu era nimic greşit la mine, că nu sunt un om rău, ci doar un om care suferea. Furia mamelor este ceva real şi are multe cauze. De aici şi ideea de a demara un proiect online pentru a le ajuta pe mame să descopere astfel de poveşti vindecătoare. Să descopere că nu sunt singure, să descarce emoţii prin scris, să înţeleagă că nu sunt rele şi nu fac nimic greşit. N-am deschis acest proiect pentru a promova victimizarea, ci pentru a găsi cumva validare şi vindecare.
Este un club online, sau te întâlnești cu mămicile fizic?
Momentan este doar un proiect online – un site www.clubulmamelorfurioase.ro şi Instagram @clubulmamelorfurioase – unde public periodic, sub anonimat, poveştile mamelor care simt nevoia să se descarce.
M-am concentrat pe copii, pentru că între timp a venit şi al doilea bebeluş, şi tocmai pentru că NU sunt wonderwoman – şi aş vrea să nu mai promovăm ideea de super femei – nu am dezvoltat prea mult proiectul, însă pe viitor sigur vor fi şi întâlniri şi poate va lua altă formă. Îmi doresc să am mai mult timp pentru club şi pentru poveştile mamelor, în acelaşi timp am învăţat să am grijă de mine, de odihna mea, de corpul meu, de sănătatea mea mentală şi să nu fac mai mult decât pot.
Ai simțit mom-rage? Eu da. Și m-a luat ca un val puternic. Nu știam ce m-a făcut să devin așa, nu știam dacă era normal, nici nu știam cum să trec peste acea perioadă cu bine, să încep să am grijă de mine și de fetița noastră așa cum îmi doream, iar apoi de relația noastră. Înainte de a naște, toate cursurile și cărțile pe care le-am citit m-au pregătit doar cu informații despre ce să fac cu un bebeluș, nu cu mine.
Aşa este. Toate cărţile de parenting şi de puericultură sunt centrate pe copil, mama e lăsată undeva în umbră. De taţi nu mai spun, cu ei chiar nu vorbeşte nimeni şi nici lor nu le e uşor să treacă prin atâtea schimbări. Auzisem timid despre depresia postnatală, însă furia a fost ceva ce m-a surprins. Multă furie s-a revărsat asupra mea.
Cu toţii am simţit furie în anumite momente ale vieţii, însă acest mom-rage este ceva diferit, pentru că valul de furie este intens şi copleşitor. Pare că vine de nicăieri şi pare că pierdem total controlul asupra corpului şi emoţiilor. Orice lucru minor poate deveni un trigger: o farfurie lăsată nespălată de partener, copilul care doarme 30 de minute în loc de 2 ore, un televizor care merge prea tare etc. Chiar orice.
În terapie şi cu timpul, am descoperit că de fapt furia este o emoţie secundară. Ea vine şi ne spune o poveste, ne spune că în spate se află altceva. Ce e acel altceva? Somn fragmentat, anxietate puternică, suprastimulare, lipsa implicării partenerului, schimbări pe plan financiar, presiunea societăţii, sfaturile nesolicitate etc.
Ce este din punctul tău de vedere o mamă bună?
O mamă bună este o mamă prezentă şi atât. Când spun prezentă nu mă refer la faptul că stă non-stop cu copilul şi nu mai merge la muncă. Nu, prezentă emoţional şi atentă la nevoile copilului. Social Media ne-a creionat atâtea mame perfecte încât percepem eronat ideea de maternitate. Nu contează, sincer, câte activităţi faci cu copilul, cât de bio găteşti, cât screen time oferi, dacă iei numai haine din lână şi tot aşa. Chiar nu contează, din punctul meu de vedere. Important este să fii ancora copilului tău, să fii ghidul, să fii alinarea, să fii prezentă. Chiar şi într-o zi în care nu aţi făcut mare lucru a fost o zi bogată pentru copil, pentru că a fost lângă mama lui, a observat-o şi cu siguranţă a învăţat ceva nou despre lume. Sau dacă munceşti, chiar şi o oră dacă eşti acolo pe covor lângă copil, fără telefon, total implicată în joacă, valorează mai mult decât alte lucruri pe care crezi că trebuia să le faci.
Ce te-a ajutat pe tine să te simți mai bine când ți-a fost greu?
În mod sigur terapia şi implicarea partenerului. Recomand din suflet terapia pentru mamele care pot face asta. Ştiu că este un efort financiar, asta e nedrept când vine vorba de sănătatea mentală, dar să încerce. Apoi implicarea partenerului este crucială. Sunt doi oameni în ecuaţia asta şi mi-ar plăcea să nu mai spunem că taţii ajută. Taţii sunt părinţi, ar trebui să îşi facă partea, nu să ajute.
Pe mine m-a ajutat soţul meu să ies din depresie, pe lângă terapie, prin faptul că a fost prezent şi implicat. De la treburi casnice, copii, la faptul că mi-a oferit spaţiul necesar să mă odihnesc, să fac terapie, să fac sport, să avem ieşiri în natură.
M-a mai ajutat enorm comunitatea construită pe Instagram. Fiecare mesaj de încurajare, de validare, de susţinere au contat enorm, dar enorm pentru mine.
Ce ai fi dorit să știi înainte de a deveni mamă?
Un lucru despre care se vorbeşte prea puţin este temperamentul copiilor. Cumva se uniformizează ideea de cum se creşte un copil de parcă toţi sunt la fel. Automat aşteptările devin cumva şi ele uniformizate. Lasă că fac x lucru şi o să doarmă toată noaptea, lasă că îl învăţ eu cu statul în căruţ, lasă că e uşor să alăptezi etc. Apoi naştem şi ne trezim cu bebeluşi diferiţi, cu situaţii diferite, cu momente în care sfatul x nu funcţionează şi ne frustrăm că sigur greşim noi cu ceva.
Primul meu băiat are temperament hipersensibil. Este mult de discutat pe acest subiect şi poate vom aborda şi astfel de teme. Temperamentul lui se încadrează la copiii “dificili”, cel puţin aşa îi vede societatea. Mi-a fost şi încă îmi este greu cu el, dar după ce am descoperit ce fel de temperament are, am învăţat să îl gestionez şi să setez aşteptări realiste. În primele luni am fost extrem de bulversată şi frustrată, foarte frustrată, pentru că nu înţelegeam ce e cu bebeluşul meu cu care nu puteam merge nici în parc pentru că plângea de se învineţea.
Apoi, nimeni nu vorbeşte despre ce simte o mamă cu adevărat după naştere. Izolarea, sentimentul de singurătate, criza de identitate, stima de sine scăzută, vinovăţiile etc.
Dacă ar fi să recomanzi o carte sau o resursă pentru noile mame, sau pentru mamele care trec prin perioade dificile, care ar fi aceea?
O să fac o recomandare puţin neaşteptată. De fapt două. Nu sunt cărţi de specialitate, nu sunt cărţi de parenting, ci sunt două cărţi de suflet, scrise uşor, dar care pot ajuta prin candoare şi deschidere. Lapte Negru de Elif Shafak şi Iernile Sufletului de Katherine May.
Aş vrea ca noile mame să înţeleagă că maternitatea e grea, dar nu e rea. Maternitatea nu înseamnă automat depresie şi că nu ne mai spălăm pe cap cu săptămânile (aici se ajunge din cauza lipsei de ajutor din partea comunităţii şi din cauza prejudecăţilor şi a aşteptărilor nerealiste). Maternitatea devine mai uşoară când vom accepta faptul că nu vom mai avea viaţa de dinainte de copii, nu avem cum, suntem alţi oameni. Când vom accepta faptul că e o perioadă grea, dar temporară. Când vom accepta faptul că Social Media e o mare minciună şi nimeni nu trăieşte aşa cum postează. Când vom accepta faptul că avem multe opţiuni şi că nu trebuie să creştem copiii după cărţi sau după coachul X de pe Instagram, ci după intuiţie, după nevoile copilului, după valorile familiei. Când vom accepta faptul că nu contează ce crede X despre noi ca mame. Când vom accepta faptul că nu putem să le facem pe toate şi nu e normal să le facem pe toate. Când vom accepta faptul că este absolut normal ca bebeluşii şi copiii să aibă nevoie de noi, să fie ataşaţi şi lipiţi de noi şi să nu mai fugim după această “independeţă” a copilului care nu e naturală la vârste aşa mici.
Maternitatea e un anotimp care trece, iar primii ani vor deveni o amintire.
Dacă vreți să citiți articolele Oanei, le găsiți aici: https://oanaportase.ro/ şi pe Instagram la @oannadascalu.
Leave a Reply